Home >> Stirile zilei >> UNDE FUGIM DE ACASA? IN COMUNA RUCAR DIN JUDETUL ARGES

UNDE FUGIM DE ACASA? IN COMUNA RUCAR DIN JUDETUL ARGES

Înainte ca drumul de la Bran să răzbată printre munţi şi să intre în Câmpulung Muscel, o veche localitate românească i s-a prins pe margini. Rucărul a fost aici de când pământul se sfărâma sub roţile carelor cu marfă domnească şi sub copitele cailor neastâmpăraţi, domoliţi de stăpânii lor, negustori sau boieri musceleni. În vremile noastre, drumul asfaltat, acoperind poteca medievală, trece de la un capăt la celălalt al Rucărului, ducând călătorii spre sudul Carpaţilor, de-a lungul Dâmboviţei cu ape repezi.

De-atâtea sute de ani, localitatea s-a lărgit, s-a schimbat, s-a înnoit, necunoscând  îmbătrânirea. Pentru peregrinii neobosiţi, spiritul ei românesc e de neuitat.

Călătorind prin România anului 1937, un scriitor britanic pe nume Sacheverell Sitwell descrie unul dintre locurile româneşti care i-a lăsat impresii din cele mai plăcute: „Rucărul este orăşelul de munte ideal, sau o comunitate, mai mare decât un sat, dar suficient de mic ca să poţi cunoaşte pe toată lumea. (…) Împrejurimile Rucărului se aseamănă cu anumite platouri înalte din Bavaria, pe la Mittenwald, sau pe drumul dinspre Kloster Ettal. Rucărul are totuşi personalitatea sa. Această fortăreaţă de piatră, ascunsă sub Alpii transilvani, şi-a păstrat de bună seamă întotdeauna independenţa.”

(Sir Sacheverell Sitwell, „Călătorie prin România”, Ed. Humanitas, 2011)

De oriunde ai veni, Rucărul o să ţi se pară la fel de românesc. Când te pomeneşti în faţă cu şiruri de case arătoase, peste care pădurea şi stâncile fac umbre lungi, îţi sare gândul de la drum. Privirea dă de căruţele cu fân întoarse de pe plai ori de mersul agale al vitelor sătule de păscut. Te mai ispiteşte mirosul de brad împletit cu fumurile aromate ieşite din hornuri; atunci, chiar nu poţi refuza îndemnul prietenos al unui rucărean de a te opri în casa lui bătrânească.

Sub pecetea istoriei

Se zice că, însărcinaţi de regele ungur cu paza Ţării Bârsei, cavalerii teutoni se aciuaseră pe Culoarul Rucăr-Bran (după 1211), unde aveau să se bucure de un ţinut foarte bogat, străjuit de munţi şi păduri nesfârşite. De fapt, ei veniseră într-o străveche vatră românească, locuită de urmaşii dacilor. Prin părţile acestea se înălţase şi Limes Transalutanus, adică zidul de apărare pe care romanii îl construiseră pe marginea estică a provinciei  Dacia, între Dunăre şi munţi.

Istoria scrisă aminteşte că, la 1377, vama de la Rucăr e mutată la Bran, peste Carpaţii care formau graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania. Sat de moşneni gospodari, Rucărul a profitat mai mult de pe urma resurselor naturale ale zonei muntoase decât de pe cea a comerţului derulat între provinciile româneşti. Poienile şi fâneţele de pe culmile înalte au ţinut vite în stână şi au hrănit animalele din gospodăriile ridicate în văi. Pădurea a dat lemn, vânat, fructe şi ierburi tămăduitoare. Oamenii au avut belşug în ascunzătoarea dintre vârfurile înalte ale Pietrei Craiului şi Păpuşei şi cele mai joase, ale  Ghimbavului, Brădet, Crucii, Şefeleica, Muntişor, Preajma,  Căpitanul.

Doar târziu, Rucărul s-a mai întristat, nefiind cruţat de războiul mondial, nici de anii comunismului. Însă pădurarii şi-au văzut de treabă fără oprelişti, iar ciobanii au continuat să urce vitele pe culmile mănoase, ca laptele să fie numai bun pentru brânza din burduf. La sărbători, s-a cântat cu veselie, iar la târgurile de peste an, animalele scoase la vânzare au fost la fel de robuste. Şi azi, la fel ca atunci, Rucărul trăieşte pe ritmul naturii, nu pe cel al istoriei.

Popas românesc pe Culoarul Rucăr – Bran

Se poate zice că Rucărul e o comună mare, întinsă pe câteva văi şi coame împădurite. Centrul său, prin care trece şi drumul E574, îl recunoşti mai întâi după statuia soldatului erou, căzut la datorie în primul război mondial. Tot aici ai mici magazine,  o pizzerie, o bancă, o farmacie – un peisaj obişnuit pentru o localitate cu aproximativ 6000 de locuitori. Neobişnuit în Rucăr ar fi să ai o gospodărie neîngrijită sau să nu ieşi duminica la biserică.

Lucrătura artistică în ipsos şi lemn a împodobit dintotdeauna prispa sau veranda caselor rucărene. Coloanele zvelte sunt decorate cu motive florale şi geometrice. La casele bătrâne, de acum 100 de ani şi mai bine, se vede mai frumos meşteşugul ce a dat specificul românesc locuinţelor de pe văile mari ale Dâmboviţei şi Râuşorului. Cele noi au etajul înălţat cu acelaşi lemn şlefuit în forme armonioase, împrumutate din natura vecină cu ele. Rucărenii exploatează pădurea, îi iau lemne pentru foc şi case, dar şi învaţă să alunece dalta pe fibrele aspre, dând o altfel de viaţă trunchiurilor de copaci.

Fiindcă tot mai mulţi orăşeni se lasă fermecaţi de Rucăr şi împrejurimile lui, multe locuinţe de aici primesc oaspeţi cu bucurie. Dacă vrei doar să te odihneşti, e de ajuns să stai în curtea casei şi să priveşti pădurea înaltă din jur. Dar pierzi, să nu te duci la plimbare prin sat, până în centru şi până la capătul unei uliţe lungi, care întotdeauna se pierde pe o potecă îngustă, printre fagi şi brazi. Pe drum te poţi opri la Biserica Sf. Gheorghe, monument de arhitectură, la Casa Anăstăsescu, o locuinţă boierească din 1870, ori la Casa Memorială Gh. Pârnuţă.

Dacă iubeşti muntele, fiecare dintre vârfurile ce se văd peste sat, sau ce se ghicesc dincolo de el, e neclintit în frumuseţea lui, aşteptând temerarii. Urcuşul pe Vf. Căpitanul sau pe Vf. Crucii va fi mai uşor decât pe Vf. Păpuşa, ridicat la peste 2000 de metri.

Rucărenii

Iscodiţi la recensământ, rucărenii spun toţi că sunt români. Mulţi au plecat spre alte părţi şi mulţi au venit pe aici, dar sângele tot românesc le-a rămas. Şi portul, la fel. Broderiile frumoase de pe cămăşile şi maramele femeilor sunt etalate, de sărbători, cu aceeaşi mândrie. Chipurile feminine din vremurile moderne, surprinse de aparatele foto, sunt la fel de gingaşe şi expresive ca cele de demult, din tablourile lui Grigorescu.

Cum sunt rucărenii? Ca noi toţi, cu bune şi rele. Dar mai au ceva diferit, luat de la munţii din jurul lor – o tenacitate remarcabilă. Şi la bărbaţi, şi la femei, vezi priviri hotărâte şi prietenoase, de care te apropii repede. Hărnicia se ghiceşte în casele îngrijite, înmiresmate de florile din ghivece sau grădină.

Le place rucărenilor să se adune duminica la biserică, gătiţi ca de sărbătoare. La Expo Pastoralis, ascultă doinele şi cântecele de demult, în timp ce se mândresc cu animalele de rasă ale gospodăriilor. De Focul lui Sumedru, în plină toamnă, rugurile aprinse din cetină de brad trimit ploi de scântei peste chipurile voioase ale tinerilor. În restul anului, când ziua e egală cu munca şi seara, cu statul la vorbă, rucărenii sunt aceeaşi oameni ai muntelui cum au fost dintotdeauna.

Brânză, mămăligă şi pastramă

Când bucăţile de pastramă sfârâie zgomotos peste căldura cărbunelui, să ştii că ele cer însoţirea bulzului galben şi a mânătărcii cu pălărie mare. Pentru Rucăr, întâlnirea fericită dintre mămăliga tocmai scoasă din ceaun şi brânza ieşită din coaja de brad parfumată e una cum nu se mai pomeneşte altundeva. Bulzul e Rucăr. Sub coaja lui rumenită se poate să găseşti şi urda dulce, cremoasă şi un pic unsuroasă, dovadă că laptele de la stâni a luat din puterea muntelui. De fapt, brânza are aici nenumărate înfăţişări, pe gustul oricui: în burduf întins ori în coajă groasă de brad, sărată bine ori dulce, albă ca spuma laptelui sau gălbuie ca soarele de iarnă, densă ori  sfărâmicioasă, proaspătă sau maturată în putină.

Şi păstrăvul se aşază bine pe masa rucărenilor, lângă mujdeiul înspumat. O lingură de zacuscă e binevenită oricând. Dulceaţa de afine ori de zmeură a ţinut sub capac aroma intensă a fructelor culese din munte, aşa că, răsturnată  peste gogoşi şi clătite, încheie cu victorie masa îmbelşugată.

Comună românească de munte, Rucărul de Argeş opreşte călătorii din calea lor grăbită, ca să le prindă definitiv sufletul de văile carpatine. Nu e nici mare, nici mică această localitate, dar, cum ar spune cu toţii, e de neuitat.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat:

Continuarea navigarii pe acest website reprezinta acceptarea cookie-urilor. Afla mai multe

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close